Un diagnostic crunt precum cel de cancer are un impact major asupra oricărei persoane. Te face bucăți și îți dă peste cap viața așa cum o știai până atunci. Cu greu te poți aduna de unul singur și poate nici nu e de dorit, spun psihologii, care astăzi vin cu tehnici menite să completeze ședințele de terapie individuală atât de utile în acest moment.
Una dintre aceste soluții vine chiar dintr-o veche zicală care spune că ai nevoie de un sat întreg ca să crești un copil. De fapt, adevărul este că ai nevoie de o comunitate de sprijin în orice moment delicat și am simțit asta din momentul în care am intrat pe poarta curții în care a avut loc cea mai recentă întâlnire a membrilor Comunității Oncologice.
Dimineața întâlnirii parcă reflecta emoția pe care o simțeam întrebându-mă ”Cum va fi?”: era o zi nici cu soare, nici cu nori, părea că va ploua dar nimic nu garanta asta, nici măcar aplicația de pe telefon responsabilă cu „vremea”.
Am ajuns în fața porții și acolo am lăsat mașina, un fel de ”pe aici nu se trece”: nu pleacă nimeni până nu am sorbit ultimul cuvânt. Îmi doream mult să fiu acolo dar cred că mai mult îmi doream să-mi înfrunt o teamă personală de necunoscut, de suferință, poate chiar de moarte.
Am intrat în curtea olarilor din Siliștea Snagovului și primul impact a fost unul surprinzător, am găsit un grup de doamne vesele, cochete și extrem de relaxate. Nu părea să existe stigmatul diferențelor de vârstă, de statut social, de boală. De fapt, dacă le-ai fi întâlnit întâmplător ai fi zis că sunt un grup de prietene care s-au adunat nu la un grătar, ci la o salată extrem de sănătoasă, judecând după masa întinsă cu ingrediente de toate culorile, curcubeu.
Am ieșit din foișorul cu bunătăți cu o cafea aromată într-o cană de ceramică și cu gândul să mă așez într-un colț, să observ. Am nimerit chiar la momentul-cheie al întâlnirii: spargerea vaselor, ca parte din terapia ce are la bază tehnica Kintsugi.
Însoțite de maestrul olar care a făurit cu atenție câte un vas de lut pentru fiecare în parte, doamnele din grup au spart, pe rând, obiectul ales.
Știam de ceva timp de această tehnică născută din perioada dinastiilor imperiale japoneze. “…timpuri în care, fiind nemulțumiți de felul în care făurarii chinezi au înțeles să repare vasele sparte la cererea shogunului Ashikaga Yoshimasa, meșterii japonezi au decis că intervenția asupra vasului nu trebuie să ascundă ci, din contră, cicatricele lăsate de spărtură trebuie să fie nu doar vizibile, ci făcute de o manieră care să dea profunzime, să atragă atenția, să îmbogățească, să dea o nouă valoare și poate, un nou sens vasului ceramic reconstruit”, explica mai demult Lidia Alina Nicolae (Mircea), visual artist și unii dintre puținii artizani ai olăritului din țara noastră.
Momentul spargerii l-am simțit diferit la fiecare persoană în parte. Dacă unele persoane pășeau temătoare și lăsau cu greu vasul din mână, închizând ochii la momentul impactului, altele urmăreau cu speranță parcă în ultimul moment când sperietura sunetului le făcea să tresară.
Alte persoane pășeau cu încredere și își adunau ferm fiecare ciob de pe jos, reflectând vorbele pe care le-am auzit întâmplător tot de la ele: ”Am știut toată viața că o să am cancer. Pentru mine diagnosticul a venit ca o eliberare. Acum știu ce să fac”, spunea o doamnă cu o siluetă de invidiat, o coafură bob și cercei viu colorați, pe care până atunci nu o văzusem decât de la spate.
După momentul spargerii care a făcut chiar și copilașii din curte să lase jocurile și să privească plini de curiozitate, dar care a speriat pisica gazdelor destul de tare, a urmat momentul reconstrucției vasului.
Fiecare și-a adunat cioburile de lut și le-a așezat frumos în față. Părea că încep să conștientizeze munca pe care urmau să o depună și se întrebau cu o ușoară nesiguranță: ”Oare va mai arăta vreodată la fel?”. Mușchii faciali dădeau să se încordeze dar atmosfera s-a relaxat instant când una dintre doamne a făcut o glumă și toată lumea a început să râdă.
Prima care și-a refăcut vasul era chiar doamna cochetă cu părul tuns bob. Vasul ei se spărsese în bucăți mai mari, mai ușor de reconstruit. ”Mă pot considera o norocoasă”, îmi spune ea, povestindu-mi cum a descoperit această boală întâmplător.
”M-am dus și mi-am făcut o mamografie și medicul a luat poza, a pus-o pe geam și mi-a zis: ”Vezi mizeria asta de aici? E cancer”. Abordarea de la momentul respectiv, însă, mie mi-a priit. Am acționat imediat. Avea o jumătate de centimetru diametru, era în stadiul I, mă pot considera o norocoasă”, spune ea, cu o putere fantastică în glas.
Dar chiar să fii cel mai pregătit dintre oameni pentru un astfel de diagnostic, drumul pe care pășești este un teren minat când vine vorba despre cancer. Poți răsufla ușurat, crezând că ești bine, și o altă veste îți aruncă în aer toată liniștea pe care ți-ai construit-o greu, cărămidă cu cărămidă. Și acestea sunt momente în care îți dai seama cât contează să nu fii singur și să nu-i lași niciodată pe ceilalți să rămână singuri.
”La 6 luni după ce am terminat tratamentul chimio m-am dus la oncolog, mi-am făcut CT-ul și mi s-a spus că ar fi ”ceva” la ficat. Și când m-am dus la medicul oncolog cu rezultatul, îmi zice cu nonșalanță ”Da, cancerul la sân dă metastaze la ficat”. Atunci am crezut că am căzut de la etajul 200 pentru că la stadiul de boală la care am descoperit eu toți medicii renumiți la care fusesem până la momentul respectiv îmi spuseseră că sunt o super norocoasă, că am venit la fix, că în stadiul meu cancerul se vindecă. Totul bine, eu ajunsesem până la cer de bine. Și ea mi-a spus cu nonșalanță: cancerul la sân dă metastaze la ficat. Atunci cred că a fost mai greu decât în momentul în care am aflat că am cancer. Atunci a fost cumplit”, povestește ea.
Dar s-a dovedit că diagnosticul a fost unul pripit și explicația a venit de la o altă persoană care trecea prin aceeași situație.
”La momentul respectiv făceam parte dintr-un grup. Am plâns împreună, dar faptul că te aude cineva este extraordinar de important, devine o resursă. Una dintre fetele cu care sunt și în grupul acesta – ea este profesor universitar la Timișoara – era în aceeași situație ca și mine. Și mi-a spus ”Și mie mi s-a spus același lucru, dar de obicei sunt hemangioame. Eu am citit despre asta. Într-un procent foarte mic, aproximativ 3%-5% există probabilitatea să fie cancer”. Noi, practic, făceam investigațiile în același timp și mi-a fost bine că am vorbit cu ea într-un moment care a fost deosebit de greu la vremea aceea”, povestește ea.
”Mama mea a murit de cancer. Și eu toată viața am fost obsedată că voi avea cancer. Pentru mine momentul diagnosticului a fost oarecum așteptat și m-am eliberat. În momentul în care mi-a zis ”Vezi mizeria asta? E cancer” eu știam că-i cancer și de acolo încolo am știut ce am de făcut, ce trebuie să tratez, de asta am și acționat foarte repede. Soțul meu m-a învățat să vorbesc despre asta. Mama mea se ferea să vorbească despre asta și eu consider că nu i-a fost favorabil faptul că a ținut în ea tot tumultul ăsta. Vorbind cu curaj despre boală, te eliberezi”, mai spune frumoasa doamnă venită la Snagov tocmai de la Constanța.
Între timp tot mai multe vase și-au regăsit forma și arătau deja mai bine decât înainte: lipite cu clei și presărate cu pudră de aur, vasele de lut arătau deja ca niște bijuterii.
Unele vase, însă, parcă nu voiau să stea în loc, fie că erau prea înalte și gravitația acționa asupra lor împiedicându-le să se închege, fie că mâinile care le lipeau se grăbeau să vadă vasul pus la loc. Dar gazdele evenimentului erau mereu acolo cu experiența lor, să le ajute să-și recapete forma perfect de imperfectă.
”Ca și în viața de zi cu zi a acestor femei”, mi-am spus, când dorința e atât de mare pentru a reveni la normal și, uneori, parcă simt nevoia de a se îndrepta către ”Marele Olar” și de a-și lăsa ”vasul de lut” în mâinile sale, cu încredere că totul va fi bine până la final.
”Ne ajutăm una pe cealaltă”, îmi spune o altă doamnă, psihoterapeut de meserie, venită aici tocmai din Galați. ”Suntem suport psihic fiecare din noi pentru fiecare. Cu cât ești mai încrezătoare, cu atât îi încarci și pe ceilalți. Eu personal am trecut prin depresie, prin refuzul de a mă uita în oglindă, de a mă vedea goală. Grupul m-a ajutat mult. Știam că trebuie să scot (operația de extirpare a sânului – n.red), dar în momentul în care te vezi în fața faptului împlinit este cu totul altceva”, își amintește ea. Ce ar însemna să treci prin lucrurile astea singur și să nu vorbești? ”Cred că nu s-ar termina bine”, spune ea. Pentru că noi, chiar și înconjurați de ceilalți, fie prieteni sau membri ai familiei, suntem singuri. Dar ne ajută mult dacă vorbim cu cineva care trece prin experiențe similare, pentru că atunci când vorbești îți mai descarci o parte din presiune, te simți înțeles și acceptat. Pentru că măcinând încontinuu aceleași gânduri, aceleași idei, ajungi la un moment dat, părerea mea, la sinucidere”.
Vibrația pe care am simțit-o pășind în acea curte era reală, mi-a confirmat-o chiar psihologul aflat acum în postura de pacient oncologic. ”Noi, ca și energie a grupului, ne încărcăm pozitiv una pe alta. Discutăm niște probleme, suntem puși în niște situații în care ne ajută să ne înțelegem și noi pe noi mai mult și să ne ridicăm moralul. În momentul în care nu poți vorbi și nu ai cu cine să vorbești este cumplit. Pentru că stai și te gândești tot timpul, ești cu gândul acolo, nu găsești soluții, nu este nimeni care să-ți spună, uite, poți să scoți capul de acolo. Există o lumină la capătul tunelului”.
De fapt, orice suferință e mai dureroasă fără cineva lângă tine care să te asculte, spune ea, privind și din perspectivă profesională situația. ”Noi, prin definiție, suntem ființe sociale. Avem nevoie să interacționăm cu celelalte persoane. Nu putem trăi izolați. Cu atât mai mult în confruntarea cu această boală. Până la urmă, grupul te încurajează și prin faptul că îți ascultă sfatul și poate veni la schimb cu o soluție pentru problema ta. Aceste dialoguri sunt extrem de constructive. Chiar dacă s-a încheiat tratamentul e bine să vorbești, spune ea, să le oferi experiența ta și altora, ai trecut prin niște etape în care nu ți-a fost ușor și îți amintești că ai avut pe cineva lângă tine care te-a însoțit, ți-a fost alături. În tot tumultul acesta, sistemul românesc de sănătate, lisa specialiștilor în oncologie la nivel de țară, un grup de suflete care să te ridice la suprafață este de neprețuit.”
”Și se leagă prietenii, chiar dacă una dintre fete, de exemplu, e cu doi ani mai mare ca fiica mea. Se începe o nouă viață, viața de după diagnostic în care vezi lucrurile altfel. Începi să vezi că există un copac, că există o floare, că există o pasăre, un om care te ajută să te ridici, începi să devii conștientă de faptul că suntem fragili, asemeni ceramicii, dar ne putem recompune în orice moment, evidențiind și înfrumusețând urmele rănilor. Învățăm că aceste experiențe ne fac mai puternici, mai încrezători, spune ea.
Cu aceste cuvinte în minte am început să privesc în jur: întâlnirea se apropia de sfârșit, soarele părea să fie mai puternic ca niciodată deși se apropia de apus, iar emoția s-a transformat într-un sentiment de liniște pe care l-am împărțit cu drag cu acele doamne care-mi păreau deja cunoscute de o viață.
